Rana iubirii, masca îndreptățirii și relația cu Dumnezeu

Text de Psiholog Diana Foarfecă

Studiile din domeniul psihologiei ne arată că felul în care ne-au fost îndeplinite nevoile în copilărie ne afectează modul în care ne raportăm la noi înșine, la ceilalți, la viață în general și, chiar la Dumnezeu. Așa cum dr. Gabor Maté le prezintă, aceste nevoi sunt nevoia de atașament și nevoia de autenticitate, practic, cele manifestate în relații. Când nevoia de atașament este amenințată și apare astfel frica de a pierde relația cu persoana de atașament, mintea noastră va sacrifica nevoia de autenticitate, creând mecanisme de adaptare. Vom supraviețui, deci, în mediul în care ne-am născut fie conformându-ne la cerințele și standardele adulților și reprimându-ne nevoile și emoțiile proprii, fie revoltându-ne și luptându-ne cu ceilalți, cu emoțiile și trăirile noastre. Astfel, vom pierde contactul cu noi înșine. Dar, acest lucru nu înseamnă că nevoia de atașament este îndeplinită autentic, ci contra-cost.

Bineînțeles, nevoile și emoțiile reprimate vor fi somatizate – exprimate în corpul nostru, dar despre acest lucru vom vorbi într-un articol viitor.

Voi vorbi în cele ce urmează despre ”anihilarea” autenticității prin conformare. Ce se întâmplă este că, mintea copilului va înțelege, extrăgând regularități, că dacă se conformează, dacă face pe plac, dacă are reușite sau atinge scopuri, va primi apreciere sau conectare. Iubire pe merit, cu alte cuvinte. Așa că obiectivul lui va fi să realizeze, să fie într-un maraton continuu după merite, pentru că dorința lui este să își îndeplinească astfel nevoia de conectare. Timpul va trece, însă cu cât va realiza mai multe cu atât se va îndreptăți mai mult. Pentru că, nu e așa? A realizat atât de multe singur! Standardele vor crește și posibilitatea de a li atinge la fel, frustrarea va fi tot mai mare, la fel și furia reprimată. Se va supra-solicita, dar niciodată acest comportament nu îi va îndeplini nevoia de conectare. Pentru că iubirea nu se oferă pe merite!!

Vă întreb acum, ca o continuare a paragrafului anterior, cum credeți că ”iubirea pe merite” îți poate afecta relația cu Dumnezeu? Transferând în dreptul lui Dumnezeu relația pe care ai avut-o cu persoanele de referință din copilărie. Încerci să meriți iubirea Lui prin a respecta porunci, prin a te gândi că meriți să fii pedepsit atunci când faci ceva care iese din voia Sa, prin a te simți prea rău sau prea nemerituos pentru a primi iertarea sau acceptarea Lui. Și chiar dacă la nivel declarativ îți spui că El te iubește oricum, ajungi ca la cea mai mica abatere să te ascunzi, să fugi, așa cum au făcut-o Adam și Eva când au crezut ce le-a spus, de fapt, Diavolul, ascuns printre cuvinte – ”credeți voi că Dumnezeu vă iubește cu adevărat?”

… La 25 de ani am înțeles că pentru a-mi îndeplini nevoia de conectare într-un mod authentic, este să primesc iubirea necondiționată, ”fără plată” a lui Dumnezeu. Încă am zile în care simt că trebuie să demostrez, să merit aprecierea și afecțiunea cuiva, zile în care simt ca după ce am făcut ceva important să fiu apreciată.  J. Young ne spune că, o dată ce o rană ni s-a format în copilărie, prin neîndeplinirea nevoilor, probabil că o vom duce cu noi toată viața, doar că îngrijită, bandajată și ameliorată. Dar cu siguranță nu se va mai simți la fel de dureros și cu siguranță vom ști să o gestionăm altfel decât prin comportamente care să ne facă rău.

În încheiere… credința în Dumnezeu ne poate ajuta să înțelegem și să acceptăm ceea ce ni s-a întâmplat, integrand totul în povestea noastră de viață și lăsându-l pe El să transforme răul în bine spre creșterea și dezvoltarea noastră. Căci a crede în Dumnezeu înseamnă să spunem și noi așa cum au spus cei trei tineri din cartea lui Daniel, ”Iată, Dumnezeul nostru căruia Îi slujim poate să ne scoată din cuptorul aprins, și ne va scoate din mâna ta, împarate. Și chiar de nu ne va scoate, să știi, împarate că noi tot ne vom păstra credința în El.”

Sursa foto: https://ro.pinterest.com/pin/631629916463698451/

DISTRIBUIE