Jurnal emoțional în vreme de pandemie

Text de psiholog Diana Pop

N-am crezut vreodată că o să trăiesc astfel de vremuri și deși știam că certitudinea este doar o iluzie, știam că imprevizibilul e la fiecare pas, dar când se întamplă, ce simțim este total divers față de ce învățăm și ceea ce propovăduim în cabinet sau celor dragi.

Mi-am dat seama că în perioada aceasta, frica mea s-a manifestat sub diferite forme .

De când s-a declanșat pandemia, am încercat să rămân cât mai rațională, cât mai „aici și acum” pentru mine și pentru cei din jurul meu, am luat măsurile minime si m-am concentrat pe ceea ce știu să fac, să fiu alături de ceilalți și să găsim împreună o oază de calm în haos.

Pe măsură ce au avansat lucrurile și m-am trezit în izolare, mi-am dat seama că îmi este din ce în ce mai greu să îmi controlez anxietatea, dacă până atunci era totul în timpul nopții când visam că fugeam cu copilul în brațe de te miri ce, încet anxietatea mi s-a transpus în viata de zi cu zi, prin mâncare, prin nevoia de a-mi aduce confort prin dulciuri, prin nevoia excesivă de a controla care este starea în țară, cum sunt ceilalți ai mei plecați departe și cum fac ei față, nevoia de a ști că ai mei stau cuminți în casă și au tot ce le trebuie, știri, știri și numai știri, mi-am reactivat mica obsesie pentru curățenie, că doar acum asta trebuie să facem, dar nici la nivelul în care să îți aștepți soțul în fața ușii cu o altă pereche de pantaloni pentru ca a ieșit să ducă gunoiul și imediat să vrei să îi faci o baie în dezinfectant ca să te liniștești un pic pe ziua respectivă.

Apoi anxietatea s-a întors spre mine, spre ce voi face dupa perioada asta, cum îmi va afecta profesia pentru care am luptat atât și dacă totul a fost doar câteva „luni de glorie”, dacă toate evenimentele anulate nu se vor mai relua niciodata sau nu se vor mai face altele? Că lumea va uita de mine și că pacienții mei nu vor mai putea să vină să ne reluam ședințele? Ce voi face? Din ce vom trăi? A devenit un conflict major între „nu știu ce va fi” și „ce voi face?”

Brusc, acel „aici și acum” era tot mai departe de mine… Și eu tot mai departe de mine….

Apoi, internetul a început să aibe o lumină, prin activitățile care au început să explodeze în timp de izolare, despre ce să facem cu copiii noștri, despre ce să facem noi, cum să gătim ca să nu fie nevoie să facem provizii inutile si să ne și hrănim sănătos, despre ce să citim sau la ce filme să ne uităm și pentru moment am reușit să opresc vocea anxietății, spunându-mi: „Uite câte oportunități, uite câte poti să faci acasă, casa pentru care plătești credit lunar și pe care ți-ai dorit-o, lucrurile după care plângeai că nu ai timp să te bucuri, cărțile pe care vrei să le citesti și lista de filme pe care o ai,  poti să colorezi, să inventezi activități, să fii creativă … a fost un moment de “artificii mentale”, asta era cheia!

Ei bine, vocea anxietății nu tace niciodată decât atunci când o asculți și o integrezi în viața ta, iar astăzi, cu puțin înainte să scriu aceste rânduri, a fost apogeul, a fost ceea ce numim un atac de panică… care a pornit de la o tuse.

Tusea a durat exact cât a durat atacul de panică… câteva minute și atât. Însă aceste minute s-au simțit ore, am tremurat, am plâns și m-am îngrijorat că o să îmi îmbolnăvesc copilul pentru că, dacă tușesc sigur am și eu virusul, și am început să îmi fac în cap lista cu oamenii cu care am intrat în contact în ultimele 2 săptămâni și cum le voi explica totul, cum o să mai îmi țin ședințele pentru că voi merge la spital și cum o să îi explic mamei fără să o îngrijorez… nici nu-mi dau seama de unde am scos atâtea scenarii pe minut… acum că le rememorez…

A fost un moment de conștientizare puternic, care a lăsat o urmă importantă și care sper să rămână cu mine și dupa ce va trece pandemia, a fost momentul meu cu mine în care mi-am dat seama ce puțin trăiesc cu adevărat, că și acum când izolarea poate fi un moment de autocunoaștere, eu fug de fapt de mine prin activități sau mancare sau pe telefon și cât de puțin îmi țin în brațe copilul sau soțul sau pe mine, cât de puțin contează lucrurile materiale aici și acum și cât de puțin observ soarele, lumina și întunericul.

Probabil vom uita multe din ce se întâmplă acum în zilele astea, pentru că va urma un vârtej de activități și o nouă luptă de recuperare a ceea ce pierdem acum prin aceste momente de izolare, însă ceea ce știu cu certitudine este că pentru mine liniștea și tihna nu vor mai fi ca și până acum, că timpul o să aibă și are o altă semnificație, că „aici și acum” este trigger-ul propriei mele vieți dintr-un moment de haos.

Acum, devin ceea ce sunt.

Sursa foto: https://ro.pinterest.com/pin/330522060152270539/

DISTRIBUIE