Cum putem să rămânem noi înșine?

Aceasta este o întrebare pe care ne-o adresăm adesea la finele unei etape din viața noastră și privim retrospectiv asupra celor întâmplate. Conștientizăm câte roluri îndeplinim, câte situații a fost necesar să traversăm, lângă câte persoane am ales să fim, toate astea într-o perioadă atipică. Astfel, poate fi deosebit de ușor să ne pierdem pe noi înșine pe drum. Alegem de multe ori să dăm curs tuturor lucrurilor de peste zi, intrăm într-o vâltoare care pare să ne ghideze spre o rutină greu de schimbat.

Și pe urmă, apare gândul „și cu mine cum rămâne?”

Este o perioadă prielnică pentru a face un pas în spate, a ieși puțin din filmul vieții noastre și de a fi pentru câteva momente un spectator. Un spectator care nu judecă, nu învinovățește, nu regretă, doar privește și încearcă să înțeleagă de ce actorul pe care-l reprezenta în film a ajuns așa cum este acum. Ne este greu să facem această schimbarea de perspectivă, deoarece adesea ea este acompaniată de gânduri precum „puteam să fac mai bine sau mai mult” sau „nu sunt unde mi-aș fi dorit”. Este firesc să apară astfel de idei, dar ele nu fac altceva decât să ne împiedice din a ne cunoaște cu adevărat actorul.

După ce am luat o mică pauză și am privit multitudinea de părți ale vieții noastre, putem alege fie să rămânem în zona care ne este cunoscută, să nu ne acordăm atât de multă atenție, dar să nu știm să răspundem la întrebarea cu care am început, fie să fim onești în fața noastră și să analizăm acele multe „de ce?” -uri care stau la baza comportamentelor și emoțiilor pe care le avem. Această decizie este una care presupune un gram de curaj și un strop de asumare, tocmai pentru că este luată cu noi înșine.

Dacă ne îndreptăm spre înțelegerea mai profundă a noastră, este probabil să apară momente în care să simțim tentația de a fugi de anumite răspunsuri, de a ne ascunde de propria persoană sau chiar de a experimenta emoții de tristețe, dezamăgire, regret. Dincolo de a fi niște reacții tipice, ele pot fi semnul conștientizării și sincerității cu care ne privim. Și acesta este primul pas spre a rămâne noi înșine.

Aici este necesar să zăbovim puțin - să înțelegem emoțiile care ne încearcă, să le acceptăm ca fiind reacție firească la ieșirea de pe pilotul automat și să le privim cu blândețe. Chiar dacă sunt emoții care ne creează un disconfort și ne dor, ele sunt indicii care ne ajută să răspundem la acea întrebare de care ne ferim adesea mai mult sau mai puțin conștient: „ce nevoi ale mele nu sunt satisfăcute așa cum mi-aș dori?”. Poate fi nevoia de autonomie și putere asupra propriei vieți, de a fi acceptat așa cum ești și iubit așa cum meriți, nevoia de libertate și de a-ți lăsa creativitatea să se manifeste sau, pur și simplu, cea de a te juca și a te simți în siguranță fiind un copil. Nicio nevoie nu este mai importantă decât cealaltă, toate fac parte din ceea ce înseamnă a fi bine tu cu tine.

Următorul pas este cel de a ne reconecta la valorile noastre, întrebându-ne „cât de mult comportamentele pe care actorul din filmul meu le face reflectă cu adevărat valorile pe care el le are?”. Adesea sub influența rapidității cu care toate în jurul nostru se întâmplă, suntem tentați să facem ceea ce este acceptat de ceilalți mai ușor, ceea ce ne aduce beneficii pe termen scurt mai repede sau nici măcar să nu trecem prin propriul filtru situațiile pe care le întâmpinăm. Identificarea și trăirea propriilor valori în contextul comportamentelor pe care le avem sunt piloni esențiali în ceea ce reprezintă conexiunea cu noi înșine.

În cele din urmă, după toată această ieșire din scenă cu scop de introspecție, putem reveni în filmul nostru și da alte nuanțe acțiunilor pe care le facem, fiind mai în acord cu ceea ce înseamnă a fi noi înșine.